nou, adica...

azi fac 1 an de cand am luat permisul. adica de azi nu mai sunt incepatoare. am dat semnele jos de vreo doua saptamani, sincer, dar mergeam cu oarecare teama... de azi gata, le pot arunca.

mai nou imi pare rau ca m-am intors la servici. pentru ca nu imi mai place deloc ideea de a-mi duce copilul la bona, oricat de buna ar fi ea, si oricat ar avea de castigat victor din asta. si are de castigat pentru ca se joaca acolo cu baietelul ei, deci socializaza, si asta e un lucru bun, nu? dar mi se pare ca eu pierd teren in fata lui, pe cand bona castiga. pe mine nu mai vrea sa ma pupe, in schimb pe ea o pupa imediat. cand ajung cu el acasa incep crizele, e nervos, se arunca pe jos, e irascibil...acolo nu face asa ceva...
cand l-am nascut eram hotarata sa stau acasa cu el 2 ani. eram convinsa ca este cel mai important lucru si pentru mine si pentru el. apoi, la 1 an jumate lucrurile s-au derulat in asa fel incat am hotarat sa ma intorc la servici mai devreme. atunci eram incantata. ma simteam bine plecata de acasa, in alt mediu, am cunoscut oameni noi, eram si altceva decat mama lui victor. am inceput sa ma machiez din nou, sa ma imbrac mai bine, mai cu atentie...

insa euforia a trecut. mai ales cand aseara, de exemplu, eu am venit acasa obosita, ca am avut 6 ore, sotul si el dupa o zi de munca, si stateam amandoi pe canapea si ne uitam la victor, care plangea...si nu aveam putere sa facem nimic. eu cel putin incercam sa ma stapanesc sa nu tip la el. el evident ca simtise starea noastra.
si m-am intristat, m-am gandit chiar si ca l-am facut prea tarziu, ca nu mai am rabdare... am incercat sa-mi imaginez viata lui, crescut de parinti obositi, care nu au intotdeauna rabdarea necesara sa se joace cu el, care se enerveaza cand el vrea ceva si ei nu pot sa-i ofere ca prefera sa se odihneasca...

dar nu asa am crescut si noi? nu toti parintii muncesc? sau altii au mai multa rabdare ca noi? altii stiu mai multe? altii cum isi cresc copiii? tot asa, cu sentimentul de vinovatie? daca nu pot sa-l educ asa cum vreau pentru ca nu am rabdarea necesara? o sa ajung ca mama prietenei mele din copilarie, tot profesoara, care venea acasa si ii spunea fetei sa o lase-n pace, ca nu mai are chef si de ea, ca destul au enervat-o tampitii aia de la scoala? sper din tot sufletul ca nu.

toti parintii banuiesc ca trebuie sa invete la un moment dat sa separe serviciul de familie. dar cum poti lasa la usa oboseala cand ajungi acasa? cum pot lasa eu sentimentul de inutilitate la scoala? sentimentul ca ma duc la scoala si stau in fata unor copii care nu vor sa invete nimic, nu-i intereseaza, oricat m-as stradui eu... si pentru ei eu am renuntat la inca 6 luni de stat clipa de clipa cu propriul meu copil... pentru ce? pentru bani??? in niciun caz, asta e o gluma proasta.

si mai prost e ca nu mai pot da inapoi. mergem mai departe asa cum putem. trebuie doar sa incerc mai mult, sa trag mai mult de mine si sa sper ca rezultatele vor fi pe masura...trebuie sa imi maresc gradul de disponibilitate...