ma chinui de ceva vreme sa imi aduc aminte un citat, sau macar fragmente coerente din el, si abia azi l-am gasit, ca motto pe un blog.

“Doamne, da-mi seninatatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul sa schimb ce se poate schimba si intelepciunea de a face diferenta dintre ele.” – Sf. Francisc din Assisi

sunt multe de spus. fiecare are propriile idei, s-au scis carti nenumarate...si totusi nimeni nu are o reteta finala. pana la urma trebuie sa te adaptezi propriului copil, dar si modului unic in care ai fost tu educat.

este imposibil altfel. citesc o gramada de bloguri si iau din fiecare cate ceva. insa pana la urma eu imi educ copilul asa cum stiu eu. sunt sigura ca fac si greseli, dar sper sa le observ la timp.

o prietena imi spunea ca o mare greseala este sa consideram copilul ca fiind "al nostru", "al meu"... eu insa recunosc ca asa gandesc. pentru mine victor e pur si simplu al meu. uneori nu vrea- sa-l impart cu nimeni, nici macar cu tatal lui. ma uit la el cand doarme, asa cum sunt sigura ca fac toate mamele din lumea asta, si ma simt ca intr-o bula temporala, doar eu si el. parca nu mai are loc nimic langa noi, niciodata. de multe ori ma simt ca si cum as vrea sa-l lipesc de mine, sa-l bag inapoi in burta si sa-l tin acolo.

mai ales cand ma uit in jur. am cateodata impresia ca nu i-am facut niciun bine aducandu-l pe lumea asta, unde nu-l asteapta multe lucruri cu adevarat frumoase. nu stiu cum sa-l protejez de tot ce e rau in jur, sau de tot ce i s-ar putea intampla. imi vine uneori sa-l tin pur si simplu langa mine si gata. imi dau seama cand ies cu el la plimbare, cum strig mereu dupa el: stai langa mine! nu fugi, nu pleca!....in momentele acelea stiu foarte bine ca la un moment dat va trebui sa ii dau drumul si singur...

imi e teama ca-l va calca masina, sau trenul, sau va cadea cu capul de o bordura, sau il va impinge cineva si se va lovi grav, sau se va duce pe malul marii si se va ineca, sau ca va lua bataie, sau ca va fi atras in cine stie ce activitate oculta sau comportament antisocial... imi e teama de absolut orice pentru el

imi dau seama ca vorbesc despre glodul de sare de pe soba, insa nu ma pot abtine sa nu traiesc cu o permanenta teama penru siguranta lui. oare asa simtea si mama mea cand eram eu mica, sau chiar si mai tarziu? cred ca este o consumare inutile pana la urma, daca iti dai seama intr-un final ca lucrurile se vor intampla asa cum se vor intampla, controlul meu este minim intr-o anumita masura.

singurul meu control este asupra modului in care el va gandi. aici e problema. aici trebuie eu sa trasez coordonatele "corecte", cu toate ca nu exista "corect" si "gresit"... cine stie cum o fi bine. eu voi face ce voi crede eu de cuviinta sa-l educ asa cum cred eu ca e bine, sa stie sa faca alegerile potrivite pentru el, cand va putea sa aleaga singur. pana atunci, eu stau de paza...

dupa vacanta de paste, iar mergem la scoala.
am dus copilul la gradinita, unde a ramas foarte cuminte, nici macar nu mi-a zis pa, mami...ceea ce m-a cam durut sincer, ma uitam dupa el si nu-mi venea sa cred ce repede pleca de langa mine de mana cu doamna mari...dar ce sa mai fac..
oricum, bine ca a ramas fara probleme, pentru ca de acasa am plecat cu urlete. a vazut chiar inainte de plecare tricicleta si m-a innebunit:tititicaaa! tititicaaaaaa!...am coborat scara blocului in urlete, luat in brate, in masina apropate aruncat ca incepuse sa-mi cada din brate, eu avand si geanta lui cu haine si gentuta cu pachetelul...
dupa aceea evident ca plangea ca nu a urcat singur in masina. l-am dat jos sa urce el, si el a luat-o inapoi plangand spre scara blocului tititicaaaa!!!!! abia l-am convins sa urce iar in masina...

asta e, important e ca pana la urma s-a linistit, micutul.

azi trebuie sa fie prima zi din restul vietii mele...am inceput si al doilea serviciu al meu, adica de fapt o colaborare part time. e complet diferit de slujba mea de profesor, pentru ca aici nu sunt angajatul scolii/directorului/inspectoratului/ministerului, si sunt propriul meu sef.
activitatea e complet alta, desi undeva merg in paralel, pentru ca la ambele eu am niste informatii de oferit, si fiecare face cu ele ce doreste. informatiile sunt legate de ceva ce ne intereseaza pe toti, dar nu acordam atata atentie cat ar trebui: nutritie. domeniul e larg, si eu abia incep sa invat. in acelasi timp, invat ce inseamna independenta financiara si cum sa nu mai fiu sclavul banilor...

intr-un fel totul vine contra firii mele de pana acum, cand eram multumita sa-mi iau salariul, dei cand vedeam cifrele ma apuca asa o lehamite....aici insa trebuie sa muncesc. cat muncesc, atatia bani fac, e simplu.
si pana acum uram sa citesc carti de dezvoltare personala. nu credeam ca un oarecare stie el sa-mi spuna mie despre mine, cum as putea sa fiu daca as vrea. de curand mi-am dat seama ca poate oamenii aia stiu despre ce vorbesc. sau cel putin, pot sa vad daca au dreptate. pana la urma ce as avea de pierdut daca depasesc macar una din barierele mele, si anume aceea cu vorbitul la telefon? pentru ca eu nu sun nici macar sa comand pizza, sau la informatii, sau la cablu... cel mai mult imi place cand raspunde robotul :D

oricum, sper sa iasa ceva din asta. desi primul lucru pe care l-am invatat este ca indoiala naste indoiala. cuvantul "sper" deja inseamna ca nu sunt sigura. deci: stiu ca va iesi ceva de aici, atata timp cat voi face tot ce pot in aceasta directie.

trebuie sa scriu asta!
n-am mai vazut de aproape 3 ani cantarul sa scada sub 70 de kg! de 2 ani ma chinui sa dau jos cele 40 de kg luate in timpul sarcinii, si ultimele 10 nu mai voiau cu niciun chip.
nu-mi place sa tin dieta, nu suport sa numai bucatile si caloriile, sa cantaresc, sa fac piata pt fiecare saptamana sau macar cateva zile...

nu stiu ce fel de publicitate este asta, dar eu am gasit Herbalife. pana la urma este povestea mea. am dat jos 3 kg in prima saptamana, si pana acum 5! este enorm pentru mine! incap in haine de dinainte de sarcina! pot imbraca in curand rochii carora le duceam dorul! nu stiu ce sa spun mai mult...

mai am de dat jos cam 10 kg, ca sa fiu la gretatea optima.
important insa e ca slabesc fara sa ma infometez, fara sa provoc dezechilibrul acela in organism care ma facea pana acum ca la fiecare 2 zile sa renunt la dieta pentru ca pur si simplu nu mai rezistam tentatiei. nu ma tenteaza nimic! am renuntat si la cafea, pentru ca nu am mai simtit nevoia sa beau. ma simt sanatoasa si sunt sigura ca si sunt.
(un singur viciu mai am, si deocamdata nu pot renunta la el: fumatul. nu pot si nici nu vreau. stiu ca nu face parte dintr-o viata sanatoasa, dar n-am ce face.)

am invatat multe de la ei, si cel mai important esta faptul ca am aflat ca exista un mod de alimentatie sanatoasa si unul deficitar. eu manacm prost si aiurea. stiu ca dieta cu ei o sa mai dureze cateva luni bune, si un efort financiar din partea mea. insa daca fac cateva socoteli, ies mai bine. imi aduc aminte cum lasam 300 de lei in supermarket si veneam acasa cu cosul plin,in mare parte, de prostii de mancare. insa stiu ca in acest interval voi invata sa ma hranesc sanatos si dupa aceea. principiile sunt simple, si regimul montignac le enunta cel mai bine, in completare cu herbalife.

asta este. este bucuria mea cea mai mare in aceasta perioada. vine vara si vreau sa ma bucur de plaja fara sa ma simt ca o balena esuata. vreau ca victor cand va creste sa fie mandru de mamica lui. vreau sa fiu o mamica sanatoasa si frumoasa. si pentru prima data dupa 3 ani, simt ca este absolut posibil!

stiu ca suna ca o reclama, dar nu stiu ce sa fac sa schimb. asta este mesajul meu.

o zi buna!

ma rog, e deja 2 martie, dar observ ca toata lumea a scris de 1 martie, asa ca ma conformez si eu...
am cateva amintiri de mentionat:

-cum in clasele 1-4 duceam toti cate un martisor invatatoarel noastre dragi. eram 40 in clasa, si saraca se chinuia mereu sa le puna in piept pe toate, sa nu ne supere pe niciunul... tare draga ne-a fost tuturor, am fost prima ei serie 1-4, si ne-a indragit si ea pe noi... am fost si o clasa reusita, cel putina sa imi place mie sa cred. ne-a rugat sa o cautam intotdeauna in periada asta 1-8 martie, insa din pacata nu mai stau in orasul acela de vreo 12 ani.. ii trimit un gand bun

-lalelele: florile mele preferate, pentru ca "iubitul" meu din 1-4 mi-a dat in clasa a 5-a o lalea. noi doi cumparam flori pentru domnisoara invatatoare, si mi-a luat si mie una... ce emotie pe mine :D

-se apropie 8 martie, care in copilarie insemna ziua mamei: deja faceam felicitari, pregateam cadouri pt mama mea...atat cat ma ducea pe mine capul pe vremea aia.... acum ma sarbatoresc si pe mine, mai ales ca am ajuns si eu sa fiu mamica intre timp. puiul meu e prea mic sa stie de asta deocamdata, dar taticul lui stie..

caldura...dar de asta se bucura toata lumea...toti speram sa nu mai vina peste noi vreo zapada....desi cand eram copil ce ma mai bucuram de ea...era mult mai amuzant decat acum...

si revenind in prezent...chiar sper sa am un an bun... am nevoie sa ma simt bine in pielea mea si presimt ca va fi primul an in ultimii 3, in care o sa fiu la inaltime...am nevoie de vara, de caldura, de energie...

tuturor o primavara excelenta!

-

florin este prietenul nostru. este sotul monicai, iar pe monica am cunoscut-o initial numai virtual, facand parte dintr-un grup de gravide si mamici, apoi fata in fata, dupa ce am nascut. ne-am vazut copiii crescand...acum sotul ei are nevoie de noi.

s-a deschis si un blog, ca toti cei interesati sa poata citi vesti despre ei, si astfel, de cate ori este nevoie, sa putem strange fondurile necesare ca el sa poata primi o sansa la viata alaturi de frumoasa lui familie.

eu zic ca m-am lasat de fumat...adica nu am mai cumparat un pachet cam de vreo 2 saptamani. insa de fumat am mai fumat. la servici am mai cerut o tigara, doua...mai iaes in oras si la fel, mai cer daca fumeaza cineva...insa nu vreau sa ajung ca aia, care spun ca s-au lasat de cumparat tigari...

acasa nu mai fumez deloc. daca nu ies din casa sau daca ies cu victor, la fel, nu fumez.
practic, nu mai fumez.

e amuzant ca ma mai vede cineva cu tigara in mana si ma intreaba:
tu nu te lasasei de fumat?
ba da, zic eu fumand... adica exact asta zic, pentru ca mi se pare un pic comic..

insa m-am lasat. la cat fumam, adica un pachet cel putin, pe zi, acum 3 tigari pe saptamana, in medie, si asta asa, ca sa nu stau fara sa fumez pe langa fumatori.
pentru ca oricine stie ce greu e sa stai langa cineva care fumeaza. ei bine, eu ma sufoc. insa daca fumez si eu, e alta viata!

asa ca, m-am lasat sau nu? o colega de servici, care s-a lasat si ea tot ca mine (ea are ratie de 2 tigari pe zi) mi-a zis sa incercam sa ne lasam de tot, sa nu ne mai prostim. in acel moment amandoua aveam aprinsa cate o tigara...

deci? care-i treaba? intreb si eu, retoric, mai mult ca sa ma aflu-n treaba, ca nu stiu exact ce o sa fac.
cel mai important e ca nu-l mai expun pe victor deloc la fum de tigara. adica oricum il feream si cand fumam, dar era casa de fumatori, ce mai la deal la vale :D (imi plac mie expresiile astea, si mai ales cand le aud la televizor la stiri. m-am stricat de ras intr-o zi, cand spunea foarte serioasa monica nu-stiu-cum de la pro tv, ca explozia s-a auzit "de la o posta" si eu, singura pe canapea: de la care posta, mai fata? nu am facut facultatea de jurnalism, si s-ar putea sa ma insel, dar acesta e limbaj de stiri? asa ii invata oare? mie personal mi s-ar parea ca ar trebui sa se exprime mai obiectiv, mai concret... sau poate vor sa capteze atentia prin expresii care sa se agate de ureche, cine stie. ei le stiu pe ale lor. insa mie mi se pare aiurea. si am mai auzit expresii de genul asta, dar imi scapa acum)

in concluzie, eu zic ca m-am lasat, in proportie de 90%...e destul, zic eu.

ieri a nins. muult, ca-n povesti. era frig, putin vant care-ti sufla zapada in ochi... masinila dansau pe strazi, oamenii erau destul de nervosi...
eu am mers pentru prima oara dupa vreo 3 ani, cu autobuzul. am avut un sentiment snob de incantare, de a calatori cu "ceilalti"...cu toate ca sunt sigura ca multi dintre calatori erau ca mine, soferi care nu si-au scos masina din parcare.

eu personal am scos-o ieri de dimineata, am dus copilul la bona. am iesit cu el din casa imbracat gros, hotarata sa mergem pe jos, mai ales ca nu e prea departe. m-am uitat la masina si am vazut ca avea doar putina zapada pe partea stanga, se putea iesi cu ea... asa ca am bagat copilul in masina, ca deja se stramba de vant... am luat lopata si am facut putin loc in jurul masinii... si am plecat. am ajuns la destinatie si m-am si intors. m-am inzapezit de 2 ori, o data din vina altora, ca a trebuit sa opresc sa astept... asta e cel mai rau, sa opresti. e mai bine sa mergi, sa accelerezi, sa dansezi din fund, sa invarti volanul pana pui masina pe drum...dar sa nu opresti, ca risti sa nu mai pleci...

am si inzapezit eu pe unul...mi-a parut rau de el, dar nu aveam ce-i face. am trecut amandoi pe un drum ingust, unul pe langa altul, cu mare atentie, eu am trecut, si cand m-am uitat in oglinda, el oprise...in mormanul de zapada de pe margine. s-a dat jos si tot arata cu mainile spre mine :D am pus avariile si am asteptat putin...ce-i puteam face eu? nici nu stiu exact ce s-a intamplat...am plecat.

in spatele blocului m-a inzapezit pe mine unul, ca el voia sa iasa, eu sa intru, el m-a pus sa dau cu spatele sa-i fac loc...si am dat, dar am si ramas acolo... noroc ca omul m-a ajutat, a impins la masina...eu nu-i puteam face asta omului de mai devreme...nici nu-mi dau seama daca am fost nesimtita sau nu...

aa, cu genunchiul... pai, a nins, cum spuneam, si am plecat cu sotul sa-i cumparam sanie copilului. am gasit, am luat, am iesit din magazin...din real. toata lumea stie usile alea care se deschid cu senzor, intri si te izbeste aerul cald, si e bine, ca vii de la frig...
ei bine, cand iesi, tot pe acolo, mare atentie! cand viscolul baga zapada pe gresie, si aerul cald o topeste si usa se deschide iar, si intra alta zapada...eu am ingenunchiat la picioarele sotului aseara in aceste conditii, si m-am lovit rau e tot la genunchi. dar rau, ca am stat cam un minut pe jos si chitaiam de durere...ma temeam ca nu o sa mai pot merge.dar am mers aseara, chiar binisor, am fost si cu copilul cu sania..
insa toata noaptea m-a dururt, si abia ma puteam intoarce in pat. azi abia m-am dat jos din pat si ma doare si cand stau. nu pot sa-l indoi, ma sprijin in el foarte putin, si am impresia ca genunchiul se duce in fata cand ma sprijin pe el.

in aceste conditii oamenii dau in judecata magazinul? cer despagubiri? mi s-ar parea normal...dar si aiurea, in tara noastra..

comic a fost ca sotul meu imi spunea pe urma ca am cazut in doi timpi. intai m-am dezechilibrat, si el a zis ca nu mai cad...dupa care am facut buf...
pe mine ma enerveaza numai faptul ca am cazut, pentru ca eu nu cad
eu ma dezechilibrez si atat. cad din picioare o data la 4-5 ani. asa sunt eu si ma laud cu asta. se chinuiau colegii sa ma faca sa cad, prin scoala generala si mai tarziu...nu cadeam, ma tin bine pe picioare. cad doar pe gheata sau daca ma ridici e la pamant si dai cu mine pe jos.

oricum, afara e frumos, sper sa-l conving pe sot sa iasa cu copilul, cu sania, dar fara mine...

azi m-am lovit pentru prima oara de realitatea varstei mele.
am facut o echografie mamara. am o displazie mai accentuata la sanul drept, si mai usoara ca cel stang. tesut fibromatos, dar nu foarte tare. nu am chisturi, noduli, etc.

dar uite ca am facut si asa ceva, o investigatie de femeie matura. pentru ca sincer, desi sunt maritata si am si copil, in cea mai mare parte a timpului ma cred inca pustoaica, adica verde. poate si datorita faptului ca lucrez cu copii, fie ei mai mici sau mai mari.

deci am peste 30 de ani, anul asta fac 32. nu e cine stie ce cifra, insa imi dau seama ca de acum inainte corpul nu ma mai ajuta, ci trebuie sa-l ajut eu pe el. daca pana acum foloseam din an in paste o crema, de-acum va trebui sa imi fac un obicei regulat. nu mai am 18 ani de vreo 14...

nu mi-e frica de boli. am o presimtire ca nu voi fi bolnava niciodata.
o astfel de presimtire arata ca sunt inca tanara, si cred ca lucrurile rele nu mi se vor intampla niciodata mie. si nici celor apropiati. imi vine sa plang cand aud de prieteni tineri cu probleme de sanatate si nu mai stiu cui sa multumesc ca suntem sanantosi cu totii, in familie, deocamdata.

oricum, ma simt tanara. asta e important. imi refac starea de spirit care se dusese pe pustii dupa nastere...dupa 40 de kg puse in sarcina... dupa eforturi chinuitoare, mai mult psihice, de a le da jos. insa ceve-ceva, am reusit, si incep sa ma simt mai bine in pielea mea de la o vreme.

da. nu pe mine personal. citea despre persoane care isi numara pasii in timp ce merg, si intreba, retoric, desigur, cate de dement sa fii sa iti numeri pasii in timp ce mergi.
ei bine, eu imi numar pasii de cand ma stiu. nu stiu de ce, nu imi aduc aminte niciodata cand am inceput sau daca incep cu 1...doar imi dau seama la un moment dat ca urmaresc cadenta pasilor 21,22,23...acum, ca ma gandesc la asta, nu cred ca imi aduc aminte sa fi numarat vreodata 16-17-18...cred ca numai de la 20 in sus, ca se pot spune in 2 pasi :D

poate chiar sunt dementa :)) oricum, pentru mine un lucru care ma caracterizeaza, este piticul meu, particularitatea mea, neuronul meu de nebunie. mi se pare ca e ceva interesant la mine.

mircea badea ma crede dementa :))) asta nu o sa ma impiedice insa sa-l ascult in continuare. pentru ca ma face sa rad de fiecare data. azi m-a amuzat cu un nume: babi minune. exact asa cum am scris a spus el, se amuza si el spunand asa cum ma amuzam eu auzind.

deci nu mai conteaza ce crede el despre faptul ca eu imi numar pasii cand merg.

un nou an.
ca multi altii, mi-am propus o gramada de lucruri pentru 2010, si in principiu, pentru restul vietii...

in primul rand, si eu si sotul meu ne-am lasat de fumat. eu am fumat ultima tigara acum o ora, el la 12 noaptea, inainte de anul nou. adica anul trecut, cum ar veni...

in al doilea rand, am realizat amandoi cat de important e copilul pentru noi. adica stiam noi, dar azi ne-a luat prin surprindere cum ne-am simtit cand ne-am dus sa-l luam de la bunici, si mai ales faptul ca si el se bucura sa ne vada, si voia sa plece cu noi... nu se mai dezlipea de noi, nu mai voia sa plecam din camera unde era el, mereu ne cauta, de striga daca ieseam... se temea ca plecam si-l lasam iar...puiul nostru stie cine suntem!!!! in ultimele doua zile cerea albumul cu fotografii sa se uite la pozele cu noi... ce inspirata am fost ca am facut albumul ala pentru mamaie...

si am mai auzit noi astazi ceva intr-un film, chiar inainte sa plecam dupa copil: joaca-te cu copiii tai acum cat sunt mici, si te vor aproape, ca peste cativa ani vei cersi tu putina atentie din partea lor... asa ca avem de gand sa tinem cont si de asta.

si mai vrem sanatate. si pentru asta, pun un link, asa ca un wake-up call, pentru cine doreste: http://zicolorata.blogspot.com/

nou, adica...

azi fac 1 an de cand am luat permisul. adica de azi nu mai sunt incepatoare. am dat semnele jos de vreo doua saptamani, sincer, dar mergeam cu oarecare teama... de azi gata, le pot arunca.

mai nou imi pare rau ca m-am intors la servici. pentru ca nu imi mai place deloc ideea de a-mi duce copilul la bona, oricat de buna ar fi ea, si oricat ar avea de castigat victor din asta. si are de castigat pentru ca se joaca acolo cu baietelul ei, deci socializaza, si asta e un lucru bun, nu? dar mi se pare ca eu pierd teren in fata lui, pe cand bona castiga. pe mine nu mai vrea sa ma pupe, in schimb pe ea o pupa imediat. cand ajung cu el acasa incep crizele, e nervos, se arunca pe jos, e irascibil...acolo nu face asa ceva...
cand l-am nascut eram hotarata sa stau acasa cu el 2 ani. eram convinsa ca este cel mai important lucru si pentru mine si pentru el. apoi, la 1 an jumate lucrurile s-au derulat in asa fel incat am hotarat sa ma intorc la servici mai devreme. atunci eram incantata. ma simteam bine plecata de acasa, in alt mediu, am cunoscut oameni noi, eram si altceva decat mama lui victor. am inceput sa ma machiez din nou, sa ma imbrac mai bine, mai cu atentie...

insa euforia a trecut. mai ales cand aseara, de exemplu, eu am venit acasa obosita, ca am avut 6 ore, sotul si el dupa o zi de munca, si stateam amandoi pe canapea si ne uitam la victor, care plangea...si nu aveam putere sa facem nimic. eu cel putin incercam sa ma stapanesc sa nu tip la el. el evident ca simtise starea noastra.
si m-am intristat, m-am gandit chiar si ca l-am facut prea tarziu, ca nu mai am rabdare... am incercat sa-mi imaginez viata lui, crescut de parinti obositi, care nu au intotdeauna rabdarea necesara sa se joace cu el, care se enerveaza cand el vrea ceva si ei nu pot sa-i ofere ca prefera sa se odihneasca...

dar nu asa am crescut si noi? nu toti parintii muncesc? sau altii au mai multa rabdare ca noi? altii stiu mai multe? altii cum isi cresc copiii? tot asa, cu sentimentul de vinovatie? daca nu pot sa-l educ asa cum vreau pentru ca nu am rabdarea necesara? o sa ajung ca mama prietenei mele din copilarie, tot profesoara, care venea acasa si ii spunea fetei sa o lase-n pace, ca nu mai are chef si de ea, ca destul au enervat-o tampitii aia de la scoala? sper din tot sufletul ca nu.

toti parintii banuiesc ca trebuie sa invete la un moment dat sa separe serviciul de familie. dar cum poti lasa la usa oboseala cand ajungi acasa? cum pot lasa eu sentimentul de inutilitate la scoala? sentimentul ca ma duc la scoala si stau in fata unor copii care nu vor sa invete nimic, nu-i intereseaza, oricat m-as stradui eu... si pentru ei eu am renuntat la inca 6 luni de stat clipa de clipa cu propriul meu copil... pentru ce? pentru bani??? in niciun caz, asta e o gluma proasta.

si mai prost e ca nu mai pot da inapoi. mergem mai departe asa cum putem. trebuie doar sa incerc mai mult, sa trag mai mult de mine si sa sper ca rezultatele vor fi pe masura...trebuie sa imi maresc gradul de disponibilitate...

ma plangeam ca am multe poze din ultimii ani, care sunt doar pe calculator si nu am fost in stare sa le scot pe hartie...nici de la nunta, nici de la nasterea copilului..

insa acum m-am gandit sa recuperez pozele de pe hartie, facute inainte sa stiu eu ca exista aparat foto digital...

in liceu, eu cu prietena mea, probabil chiuleam...


tot in liceu, dar pe vremea aia chiar nu fumam...


la 17 ani, eu, inocenta :D


cu mamamea si cu sora mea, eu aveam 23 de ani


primul nostru revelion


pisica mea pe care au mancat-o cainii la vreo 2 ani de la poza asta..


eu in bulgaria


prietenele din facultate



eu pe la 8 ani


eu cu tatal meu


eu cu sora mea


mama mea la 16 ani, cred

ocupatia mea preferata pe net mai nou este sa merg din blog in blog... sa intru sa vad cine pe cine citeste... si tot asa. ma simt ca si cum as fi invizibila si ma strecor in viata oamenilor si ma uit la ei fara ca ei sa stie. cu toate ca un blog nu e tocmai privat, intim si sincer, tocmai pentru ca stim ca altii ne pot citi... scriem cu responsabilitate fata de cititori, sau tocmai, cu o lipsa de responsabilitate, mai mult sau mai putin fortata... nimeni nu e cu adevarat sincer pe blog... sinceritatea inceteaza cand optezi pentru "public"

oricum, in seara asta am avut un soc. am dat de un blog care mi-a placut:
http://dalevietiivaluri.blogspot.com/?zx=e045e65fb9530b16

apoi m-am uitat cine o mai citeste pe fata asta, si am dat de el:
http://misoginu.blogspot.com/

apoi m-am uitat pe cine citeste el si am dat de el:
http://www.princartier.com/

oare oamenii astia se cunosc? au ceva in comun? nici nu stiu ce m-a socat mai tare...sensibilitatea fetei in contrast cu vulgaritatea din comentariul lasat la misogin.... ideile misoginului, care mi-au adus aminte de un personaj din negura adolescentei mele.... vulgaritatea complet gratuita a celui din cartier, care este citit de misogin.... nu stiu, ar mai fi, nu am aprofundat lectura blogurilor, dar am fost uimita de oamenii astia.... am salvat link-uri, dar nu stiu daca o sa-i mai citesc.... trist, foarte trist... sau doar am eu o stare trista...

azi a fost luni, si parca a fost mai bine la scoala... atmosfera mai calda, mai vesela...incepe sa rasara soarele...cu toate ca azi in constanta a plouat rau, iar s-au inundat strazile si s-a circulat infernal, iar eu am fost in trafic de la 9 dimineata cam in permanenta...

mda, poate o sa fie bine, totusi. singura mea nemultumire este ca in scoala nu exista loc de fumat. sincer, nu inteleg de ce s-a votat legea cu interzicerea fumatului in institutii. nu este ilegal sa fumezi, nu? din cate stiu eu, nu te ia politia ca iti aprinzi tigara. deci, nu e ilegal. atunci e discriminare!! de ce nu s-a votat o lege sa oblige institutiile sa creeze un spatiu destinat fumatorilor, fie si o debara cu un geam. de ce sa ies eu pe ploaie sa fumez? bun, nefumatorii pot zice, cum de altfel mi-a si zis astazi cineva, ca ma pot lasa, sau pot sa nu fumez la scoala... de ce, frate, e ilegal???? sincer, nu inteleg.

si culmea, sunt in minoritate. n-am vazut pe nimeni inca sa fumeze. probabil din acest motiv nici nu exista loc de fumat, pentru ca dincolo, unde jumatate erau fumatori, s-a infiintat o cancelarie de fumatori. ma rog, era in corpul sin spatele curtii, traversai curtea, ploaie, ninsoare, dar daca tineai mortis sa tragi un fum, o puteai face stand pe un scaun si folosind o scrumiera...

serios, nu tin neaparat sa suflu fum in nasul nefumatorilor, dar atata timp cat nu este ilegal, ar trebui sa am voi sa fumez, daca asta vrea muschiul meu, nu? par foarte razboinica, dar presimt ca voi fuma la usa scolii, pe unde intra si elevii, care nu au intrare separata... asta cel putin in prima luna... apoi voi renunta... adica voi fuma acasa si gata... ce mare nenorocire pana la urma, nu? si totusi, ma simt discriminata si minoritara..


edit: culmea, cand am postat, a aparut un anunt google: esti fumator si vrei sa te lasi de fumat? da ce-aveti, frate cu mine? asta-i culmea! NU, NU VREAU, E CLAR?

sincer nu imi place... nici nu stiu exact ce. scoala, colegii cei noi, directoarea adjuncta/temporar principala... faptul ca il las pe victor la bona, ca nu doarme si nu mananca de fiecare data, ca deja parca nu mai am timp, brusc s-au imputinat orele de stat acasa.... sincer nu stiu ce nu imi convine.

cand eram gravida lumea ma intreba daca o sa stau 2 ani acasa. eu spuneam de fiecare data "normal, primii 2 ani sunt cei mai importanti, copilul trebuie sa creasca langa mama lui, sa primeasca primele lectii de viata, bla bla bla" . imi mai spunea cate o mamica: da, asa e , dar o sa vezi ca o sa te plictisesti... ma uitam la ea si ma gadneam in sinea mea: ce tampita, cum sa te plictisesti cu copilul acasa.....

nu e neaparat vorba de plictiseala cu copilul, ci de izolare. si nu neaparat izolare de adulti, pentru ca ai parte de intalniri cu mamici, cu prieteni, in principiu viata e la fel... dar ceva se schimba iremediabil. e un nou statut, de mama... si dupa o vreme incepi sa te gandesti: stai asa, parca eu mai eram si altceva in afara de mama... si atunci vrei sa iesi din rutina de mama cu copil...eu cel putin imi doresc de cateva luni sa ma intorc la servici. dar in acelasi timp stiam ca voi merge in alt loc, voi avea alti colegi, alta atmosfera... ma temeam.

si cum de ce te temi nu scapi, in ultimele zile am avut parte de rezultatele gandirii negative: nu imi place la servici si ma simt vinovata ca imi duc copilul la altcineva sa aiba grija de el, si nimeni nu se descurca la fel de bine ca mine, nimeni nu stie axact ce vrea si cand, nimeni nu ii cunoaste limbajul corpului ca mine, nimeni nu reuseste sa-l faca sa manance sau sa-l culce ca mine, nimeni nu e mama lui in afara de mine... iar eu plec de langa el ca sa ma duc intr-un loc unde nu ma simt bine si ma gandesc la el...

adica ce am mai facut eu in ultima vreme....ca de cand nu am mai scris, multe s-au mai petrecut... ca sa parafrazez pe cineva celebru...

mai intai, l-am avut pe victor bolnav... tevatura mare, tata panicat, copil fara pofta de mancare, analize, internare in spital, perfuzii, antibiotic, analize bune, viermisori in pampers, copro-cele negative...sunt, nu sunt.... acum e bine, mananca mai bine ca inainte....

oameni in vizita, verisoara, prieteni, copii, mers la plaja, la locuri de joaca...

acum tocmai m-am intors de la parintii mei, unde am stat 3 zile. astept alta verisoara, care insa nu se va caza la mine, ci undeva in mamaia. dar ne vom vedea....

rezolvat cu dosarul de pretransfer, maine merg sa iau decizia si sa ma prezint la noua scoala... incep din nou serviciul, nici nu stiu daca sa ma bucur sau nu....

gasit bona pentru victor: o fata cu un baiatel cu o zi mai mare decat victor, deci o sa aiba si un partener de joaca... este in drumul meu spre scoala, deci il pot lasa si lua fara nici un ocol....

am facut 7 sedinte de masaj anticelulitic, am plati inca 7 si le incep de maine. rezultate relativ vizibile....

cam atat....

am ramas cu un singur telefon. pe cel de orange mi l-a ratacit copilul meu prin casa de aprox o saptamana... e descarcat, asa ca nu-l pot suna. o sa rascolesc zilnic cate o camera din casa pana dau de el. sigur e in casa, dar daca nu are gura sa strige... si nici victor nu-mi poate spune unde e...cine stie unde l-a aruncat, are deosebita placere sa arunce obiecte dupa canapele, dupa pat...

azi e ziua mea.... vorba memei mele, o data fac 31 pe 31...
cred ca e pentru prima data cand ma sarbatoresc in mai multe locuri. diseara ies cu fetele, ca o sarbatorita ce ma aflu... iar de maine... primesc musafiri: fini, prieteni, rude...
ma simt bine la varsta mea :))) sper sa fie si mai bine si sa am parte mereu de prieteni care sa tina la mine si cu care sa petrec si urmatoarele aniversari.... si pe ale lor...