sunt multe de spus. fiecare are propriile idei, s-au scis carti nenumarate...si totusi nimeni nu are o reteta finala. pana la urma trebuie sa te adaptezi propriului copil, dar si modului unic in care ai fost tu educat.

este imposibil altfel. citesc o gramada de bloguri si iau din fiecare cate ceva. insa pana la urma eu imi educ copilul asa cum stiu eu. sunt sigura ca fac si greseli, dar sper sa le observ la timp.

o prietena imi spunea ca o mare greseala este sa consideram copilul ca fiind "al nostru", "al meu"... eu insa recunosc ca asa gandesc. pentru mine victor e pur si simplu al meu. uneori nu vrea- sa-l impart cu nimeni, nici macar cu tatal lui. ma uit la el cand doarme, asa cum sunt sigura ca fac toate mamele din lumea asta, si ma simt ca intr-o bula temporala, doar eu si el. parca nu mai are loc nimic langa noi, niciodata. de multe ori ma simt ca si cum as vrea sa-l lipesc de mine, sa-l bag inapoi in burta si sa-l tin acolo.

mai ales cand ma uit in jur. am cateodata impresia ca nu i-am facut niciun bine aducandu-l pe lumea asta, unde nu-l asteapta multe lucruri cu adevarat frumoase. nu stiu cum sa-l protejez de tot ce e rau in jur, sau de tot ce i s-ar putea intampla. imi vine uneori sa-l tin pur si simplu langa mine si gata. imi dau seama cand ies cu el la plimbare, cum strig mereu dupa el: stai langa mine! nu fugi, nu pleca!....in momentele acelea stiu foarte bine ca la un moment dat va trebui sa ii dau drumul si singur...

imi e teama ca-l va calca masina, sau trenul, sau va cadea cu capul de o bordura, sau il va impinge cineva si se va lovi grav, sau se va duce pe malul marii si se va ineca, sau ca va lua bataie, sau ca va fi atras in cine stie ce activitate oculta sau comportament antisocial... imi e teama de absolut orice pentru el

imi dau seama ca vorbesc despre glodul de sare de pe soba, insa nu ma pot abtine sa nu traiesc cu o permanenta teama penru siguranta lui. oare asa simtea si mama mea cand eram eu mica, sau chiar si mai tarziu? cred ca este o consumare inutile pana la urma, daca iti dai seama intr-un final ca lucrurile se vor intampla asa cum se vor intampla, controlul meu este minim intr-o anumita masura.

singurul meu control este asupra modului in care el va gandi. aici e problema. aici trebuie eu sa trasez coordonatele "corecte", cu toate ca nu exista "corect" si "gresit"... cine stie cum o fi bine. eu voi face ce voi crede eu de cuviinta sa-l educ asa cum cred eu ca e bine, sa stie sa faca alegerile potrivite pentru el, cand va putea sa aleaga singur. pana atunci, eu stau de paza...