sunt multe de spus. fiecare are propriile idei, s-au scis carti nenumarate...si totusi nimeni nu are o reteta finala. pana la urma trebuie sa te adaptezi propriului copil, dar si modului unic in care ai fost tu educat.

este imposibil altfel. citesc o gramada de bloguri si iau din fiecare cate ceva. insa pana la urma eu imi educ copilul asa cum stiu eu. sunt sigura ca fac si greseli, dar sper sa le observ la timp.

o prietena imi spunea ca o mare greseala este sa consideram copilul ca fiind "al nostru", "al meu"... eu insa recunosc ca asa gandesc. pentru mine victor e pur si simplu al meu. uneori nu vrea- sa-l impart cu nimeni, nici macar cu tatal lui. ma uit la el cand doarme, asa cum sunt sigura ca fac toate mamele din lumea asta, si ma simt ca intr-o bula temporala, doar eu si el. parca nu mai are loc nimic langa noi, niciodata. de multe ori ma simt ca si cum as vrea sa-l lipesc de mine, sa-l bag inapoi in burta si sa-l tin acolo.

mai ales cand ma uit in jur. am cateodata impresia ca nu i-am facut niciun bine aducandu-l pe lumea asta, unde nu-l asteapta multe lucruri cu adevarat frumoase. nu stiu cum sa-l protejez de tot ce e rau in jur, sau de tot ce i s-ar putea intampla. imi vine uneori sa-l tin pur si simplu langa mine si gata. imi dau seama cand ies cu el la plimbare, cum strig mereu dupa el: stai langa mine! nu fugi, nu pleca!....in momentele acelea stiu foarte bine ca la un moment dat va trebui sa ii dau drumul si singur...

imi e teama ca-l va calca masina, sau trenul, sau va cadea cu capul de o bordura, sau il va impinge cineva si se va lovi grav, sau se va duce pe malul marii si se va ineca, sau ca va lua bataie, sau ca va fi atras in cine stie ce activitate oculta sau comportament antisocial... imi e teama de absolut orice pentru el

imi dau seama ca vorbesc despre glodul de sare de pe soba, insa nu ma pot abtine sa nu traiesc cu o permanenta teama penru siguranta lui. oare asa simtea si mama mea cand eram eu mica, sau chiar si mai tarziu? cred ca este o consumare inutile pana la urma, daca iti dai seama intr-un final ca lucrurile se vor intampla asa cum se vor intampla, controlul meu este minim intr-o anumita masura.

singurul meu control este asupra modului in care el va gandi. aici e problema. aici trebuie eu sa trasez coordonatele "corecte", cu toate ca nu exista "corect" si "gresit"... cine stie cum o fi bine. eu voi face ce voi crede eu de cuviinta sa-l educ asa cum cred eu ca e bine, sa stie sa faca alegerile potrivite pentru el, cand va putea sa aleaga singur. pana atunci, eu stau de paza...

Parintii se straduiesc sa inteleaga de ce camera copilului arata in permanenta ca un bazar, sau chiar mai rau! Ce harababura! Uneori se multumesc doar sa bombane pe seama copilului dezordonat, lasandu-l in pace. Ei bine, copiii au nevoie de o oarecare dezordine in jurul lor. O camera bine ordonata nu prezinta interes pentru copii.
Pana la 4 ani, copiii nu vad utilitatea de a fi ordonat. Ei nu inteleg nici aspectul estetic, nici latura practica a sfaturilor dvs: "Daca esti ordonat o sa-ti gasesti mai usor lucrurile (jucariile) tale".
In general, din proprie initiativa isi vor ordona lucrurile la 7 ani. Bineinteles ca se straduiesc sa fie ordonati si inainte de aceasta varsta, dar motivul pentru care o fac, este pentru a-i asculta pe parinti sau pentru a le face placere. Ei se regasesc cel mai bine in dezordinea lor! Odata inscrisi la scoala primara, parintii au tendinta de a-si obliga copiii sa aiba o camera mai bine ordonata. Dar atentie, este tocmai momentul in care copiii au de facut fata la numeroase constrangeri noi: sa se imbrace singuri dimineata, sa-si faca temele etc asta mai lipsea!
Ce este de facut?
Lasati copiii sa poata dispune dupa plac, de un spatiu numai al lor.
Respectati-le spatiul! Nu-i obligati sa faca ordine in camera lor in fiecare zi (e suficient o data pe saptamana).
Nu acceptati insa ca dezordinea lor sa impiedice functionalitatea casei si a spatiilor comune. Limita trebuie clar stabilita: au voie sa fie dezordonati in camera lor, dar nu au voie (de exemplu) sa lase in dezordine incaltarile lor in antreu sau sa-si imprastie lucrurile prin toata casa. Aceasta regula le va fi utila de-a lungul vietii.
O data pe saptamana, solicitati-i la curatenie! Impreuna cu ei, ordonati, recuperati lucrurile ratacite pe sub pat, triati piesele jocurilor amestecate, asezati cartile la locul lor. Ajutati-i sa le puna in ordine.
Tactica jocului. Fiti inventivi! Timpul in care copilul invata sa fie ordonat ar trebui sa fie mai degraba un timp al jocului si distractiei. In ritmul muzicii, cereti-le copiilor sa va ajute si impartiti-le sarcinile: unul reasambleaza piesele jocurilor, celalalt aseaza jucariile la locul lor etc Este amuzant si se vor simti resposabili ca niste oameni "mari".

Copilul rasfatat
Un copil excesiv de rasfatat ii exaspereaza deseori pe parinti si pe cei din jur cu pretentiile lui nejustificate. Cum s-a ajuns aici?In "culisele" acestui comportament teatral se ascunde dorinta copilului de a testa toleranta si rabdarea parintilor. Copilul intra in jocul "cine detine controlul" si atenteaza la a-si insusi putere si control (in relatia cu parintele). El isi forteaza de fapt parintele sa fie mai ferm si clar, sa-l determine pe acesta sa-si exercite controlul care ii revine de drept, fara sa ezite.Sunt parinti care isi trateaza copiii ca pe niste adulti in miniatura, ca de la egal la egal. Ei simt nevoia sa negocieze, sa se justifice in fata copilului pentru decizia luata. Este ca si cum si-ar refuza dreptul la control. Sansele de a se face ascultat de catre copil sunt minime.Nevoile copilului nu sunt aceleasi cu ale adultului. Ca adulti, vi se pare corect sa aveti dreptul de a contesta o decizie, dar gresiti dandu-i copilului dreptul la a contesta alegerea dumneavoastra. Daca ati decis ca ora 21 este ora de culcare a copilului, nu e cazul sa-i cereti parerea, sa ezitati sau sa cedati insistentelor in mod repetat, ci sa-i impuneti decizia luata cu calm si fermitate (care sa transpara din cuvintele alese, tonul vocii, privire, gesturi):"E timpul sa mergi sa te pregatesti de culcare. Acum!"O situatie obisnuita in care parintele nu detine controlul, este binecunoscuta: copilul nu merge la culcare pentru ca vrea sa se uite in continuare la desene animate (desi sta de doua ore in fata televizorului). "Gata! De ajuns cu televizorul! Mergi sa dormi! E tarziu!"Copilul parca nici nu aude si continua sa stea in fata televizorului. E un moment in care e nevoie ca parintele sa se faca ascultat. Ar fi o greseala ca parintele sa nu insiste si sa amane confruntarea pentru mai tarziu. Sa presupunem ca se intampla asta. Dupa alte 20 minute, se aude din nou vocea parintelui ce se simte dator sa-i reaminteasca "neascultatorului" ca e tarziu:"Hai odata! A trecut de ora 21! Mergi sa dormi! De ajuns pentru astazi.", dar nu "indrazneste" sa inchida televizorul pentru ca…nu-i asa? "Trebuie sa fii intr-adevar rau la suflet daca iti mahnesti copilul refuzandu-i placerea de a se uita la desene animate." E o situatie nesemnificativa, o sa spuneti! Dar repetandu-se astfel de situatii, in care parintele e dispus sa cedeze, sa tergiverseze, sa amane, copilul devine treptat fara sa va dati seama "indaratnic" si va epuizati nervos intr-o lupta ce pare fara sfarsit. Riscati sa va prindeti de buna voie in capcana indulgentei. Lasandu-va prada tentatiei de a abandona situatiile in care e cazul sa fiti ferm, sfarsiti prin a va insecuriza si mai mult copilul.Se ivesc atatea noi momente de confruntare… Parintele spune:"Lasa inghetata. Mananca mai intai fructele." Iar copilul replica: "Dar eu vreau inghetata", iar parintele nu spune nimic. Copilul mananca inghetata, iar parintele se multumeste sa vorbeasca mai mult pentru sine, fara a interveni: "Cat ma necajesti tu pe mine. Esti un incapatanat fara pereche." (Greseste, cedand cu usurinta si renuntand la a fi ferm).Parintele pierde punct cu punct o serie de confruntari. Copilul simte ezitarea parintelui si continua sa se confrunte cu acesta. Daca parintele ar fi ferm, cel mic nu ar mai insista sa intre in acest "joc" enervant. Sunt momente in care e nevoie sa-l tratezi de pe o pozitie de autoritate. Te intrebi de ce copilul este atat de rasfatat incat nu iti mai recunoaste aceasta autoritate sau te ignora? Motivul pentru care se intampla acest lucru este chiar dificultatea parintelui de a fi ferm.O mamica se plange…"Imi este din ce in ce mai greu sa ma inteleg cu Gabi, fetita mea. Imi e ciuda pentru ca ma atrage intr-un joc de contraziceri absurde, lipsite de sens. Ieri, dupa ce ne-am uitat impreuna la desene animate si i-am citit o poveste, i-am spus ca e timpul gatesc. A inceput sa planga si sa tipe ca vrea sa mergem sa ne plimbam pe afara. Aveam destula treaba si m-am simtit "fortata" sa-i fac pe plac, impotriva vointei mele."Iata un dialog tipic (am asistat la acest dialog):Fetita :"Dar eu vreau sa ies afara!"Mama (ton iritat): "Nu o sa iesi afara!"Fetita: "Dar de ce? Eu vreau afara!"Mama: "Pentru ca nu are cine sa mearga cu tine."Fetita (lamentandu-se): "Dar eu vreau acum!"Mama: "Nu acum, nu auzi?"Fatita (infuriindu-se): "Ba da, eu vreau acum!" si incepe sa planga zgomotos.Mama :"Mai asteapta o jumatate de ora!" suna vocea mamei ceva mai moale (Semn ca incepe sa cedeze).Fetita: "Ba nu, eu vreau acum!" si repertoriul "teatral" al micutei se imbogateste: tipete in crescendo, reprize de plans cu lacrimi sau fara, suspinat pe diverse tonalitati si intensitati; Si asta nu e tot…! Bate furioasa din picior…"Spectacolul" continua, culminand cu tavalitul pe jos (daca intre timp mama nu intervine prompt)...Mama: "Of! Esti cumplita! Haide, imbraca-te!" (Triumf al copilului! Inca o confruntare pierduta de parinte!).Fetita: "Vreau rochita cu floricele albastre! (Desi a venit de la gradinita ceva mai devreme si stie ca e cam frig afara!).Mama: "I-ar incepi? Ce-ti veni? Este frig afara. O sa-ti iei jacheta si pantalonii. Altfel nu ies cu tine!"Fetita: "Nu, eu vreau rochita!"…si incepe sa urle.Mama: "Fie! Imbraca ce vrei numai inceteaza sa mai tipi!"Mamei ii e teama sa fie categorica si ezita. Copilul ii simte nesiguranta si merge mai departe.Este genul de discutie interminabila, in care copilul nu este invatat sa ia decizii sau sa coopereze. Daca mama ar fi fost ferma si nu ar fi ezitat, fetita ar fi renuntat la confruntare. Mai devreme sau mai tarziu, mama va fi nevoita insa sa invete sa fie categorica pentru a prelua controlul in relatia cu copilul si a evita astfel multe frustrari si neplaceri.Ce ar fi putut sa spuna mama?Pe un ton sigur si calm, privind-o cu hotarare in ochi (mesaje nonverbale care sa sustina fermitatea), i-ar fi putut spune:"Inceteaza! Esti suficient de mare ca sa intelegi ce iti spun! Stiu ca vrei sa iesim sa ne plimbam. Imi pare rau, dar nu se poate in acest moment. Se face tarziu si vreau sa termin de gatit. Peste o ora, vine sora ta de la scoala si vei iesi cu ea. Este tot ce pot sa fac acum pentru tine. Poti sa ma ajuti sa pregatim mancarea pentru noi toti, sau sa te joci." - Mama adopta o atitudine ferma, clara, categorica si cooperanta.Puteti fi un parinte ferm fara a va chinui prea mult, daca va este clar ceea ce este interzis si ceea ce este negociabil in relatia cu copilul. Asta inseamna ca atunci cand este necesar (va minte, de exemplu, incalcand astfel o regula de baza), stiti sa interveniti prompt si sa fiti inabordabil. Stiti sa fiti dur, dar si tandru, tolerant din cand in cand fata de nesupunerea si razvratirea micutului, dar si intransigent. Un fel de "Maini de fier in manusi de catifea".Puteti fi ferm si categoric, fara sa va enervati, fara sa ezitati, ci cu…calm si buna-dispozitie.Una dintre intrebarile frecvente ce framanta mintea adultului este: "Dar, de ce nu ma asculta copilul?" Ce anume il face pe copil sa se smiorcaie sau sa repete obsedantul "Nu", punandu-va rabdarea la incercare? Ceea ce spuneti sau modul in care ii spuneti ceea ce aveti de spus? Intrati cu copilul intr-un magazin si el va atrage in fata unui raion cu jucarii, desi nu ati prevazut astfel de cumparaturi. Copilul incearca sa va santajeze?Tonul pe care este enuntat refuzul poate schimba cursul a ceea ce va urma.Un ton iritat trezeste resentimentele copilului (dusmania, ura) si el poate raspunde cu o alta provocare. "Inceteaza! Nu o sa-ti mai cumpar o alta jucarie! Nu pentru asta am venit! Ai atatea jucarii acasa… Nu ai destule? Gata!" Parintele simte ca aste fortat sa cedeze si acest lucru il irita.Un ton ezitant (oscilant) ascunde un sentiment de vinovatie al parintelui, care gandeste in sinea lui: "E un copil…Ce sa-i faci? Macar acum sa se bucure. Seamana cu mine. Eram la fel cand eram de varsta lui. Nu stiu daca sunt un parinte prea grozav", iar copilul continua sa se lamenteze si sa insiste, pentru ca acum simte ca are un ascendent asupra parintelui sau.Un ton ferm, categoric ar trebui sa transmita calm, siguranta si buna dispozitie. Cel mic va simti ca jocul"cu focul" s-a terminat, ca parintele este cel care detine controlul si ca e inutil sa mai insiste. "Asculta! Stiu ca vrei sa-ti fac pe plac! Mai vrei o jucarie. Nu se poate. Nu e corect sa imi ceri asta acum! Hai sa fim sinceri! Nu ai nevoie de ea. Cred ca te smiorcai de dragul de a atrage atentia. Chiar daca nu-ti place, eu nu o sa-ti cumpar alta jucarie acum si sunt foarte sigur de asta. E inutil sa mai insisti!"La aceste situatii se adauga altele si altele. Daca parintele amana, se eschiveaza de la o interventie prompta, clara si categorica, copilul va deveni tot mai"rasfatat", mai putin dispus a se supune autoritatii si a accepta controlul adultului, epuizandu-si si exasperandu-si parintele: "Esti ingrozitor. Am fost bun cu tine, ti-am indeplinit toate dorintele, dar cat timp mai crezi ca o sa-ti mai permit sa te porti asa? Copil nerecunoscator!"Teama ascunsa a parintelui este ca, daca este categoric, poate pierde dragostea copilului. Cand copilul spune parintelui sau intr-un moment de razvratire: "Nu te mai iubesc, raule ce esti!", parintele e tentat sa renunte la a fi ferm, simtindu-se vinovat pentru faptul ca el este cauza nefericirii copilului. E firesc sa apara si astfel de momente. Si adultilor le displace sa intampine un refuz! Treptat, treptat copilul rasfatat se va obisnui sa accepte refuzul.Disciplinarea conduitelor "micului tiran", impunerea respectarii unor reguli si principii educative a devenit o problema pentru dumneavoastra, ca parinti? Exista un remediu: fermitatea.In loc de incheiere va recomand sa nu faceti greseala tipica - sa-l amenintati ca il veti pedepsi corporal. De exemplu, "Inceteaza sa mai tipi si sa protestezi. Nu auzi? Fii atent! Daca mai tipi, te urechez! Ai auzit? Termina odata! (Dar copilul continua, urmarind manifestarile parintelui, care nu face ceea ce spune!). Ei, sa vezi ce bataie iti dau eu tie, daca mai tipi!" Aceasta duce la tensionarea relatiei dumnevoastra cu copilul si la inhibarea copilului.

Copiii au nevoie de disciplina
Este ciudat dar adevarat: uneori copiii se poarta intr-un anumit mod fiindca spera ca veti aplica regulile. Iata cum trebuie sa procedati.
V-ati auzit vreodata copilul spunand „Mami, mi-ar placea sa ma pedepsesti trimitandu-ma in camera mea“? Sigur ca nu. Dar motivul este ca disciplina nu este acelasi lucru cu pedeapsa. Cea mai buna disciplina este inrudita cu educatia, cu faptul de a le arata copiilor cum ne asteptam sa se poarte in lume. Reguli clare – si niste parinti care sa le respecte strict – iata de ce au nevoie copiii ca sa se simta in siguranta. Dar cum puteti sa va dati seama ca de fapt copilul va cere sa-l aduceti pe calea cea dreapta:
Batalia asupra orei de culcare
De ce doreste copilul dumneavoastra disciplina: Copilul mic nu are puterea de vointa de a renunta la ceva ce evident este amuzant (si sa stea pana tarziu) in favoarea a ceva care ii face bine (mai mult somn).
Adevarul este insa ca micul sau organism tanjeste dupa un ciclu regulat de somn. Copilul dumneavoastra doreste sa-l invatati cum sa se calmeze in mod consecvent cand vine noaptea.
Ce trebuie sa faceti: Dati-i putin control asupra situatiei. Poate parea ca dati inapoi, cand de fapt ceea ce incercati sa faceti este sa impuneti disciplina. Dar in cazul in care copilul are o anumita doza de putere (sau cel putin asa crede), acest lucru il va ajuta sa urmeze regulile care conteaza cel mai mult.
Poate ca asteptati nerabdator sansa de a va tranti in fata televizorului la o emisiune pentru adulti ca sa incheiati o zi obositoare, dar incercati sa rezistati impulsurilor de a „zbiera“ ordine ca: „Spala-te pe dinti! Pune-ti pijamaua! Treci in pat! Acum!“
In schimb, insistati asupra orei de culcare pe care o numiti, dar ajungeti la asta intr-un mod in care copilul are de ales.
Oferiti-i variante ca „Vrei sa-ti pui mai intai pijamaua sau sa speli pe dinti?“, ceea ce-l va ghida in rutina sa de dinainte de culcare si ii va permite sa inceapa sa devina mai responsabil.
Un poster cu imaginile ritualului de dinainte de culcare este foarte util pentru a mentine copiii de 4 ani si jumatate pe calea cea buna si a-i face sa se poarte frumos la culcare. Tot va trebui sa-i dati indicii asupra pasilor pe care ii are de facut, punandu-i intrebari precum „Ce faci dupa ce ai facut baie?“ dar probabil ca va petrece mai putin timp luptandu-se cu dumneavoastra pana la culcare daca pareti mai mult un ghid decat un sergent-major.


Crizele in public
De ce copilul dumneavoastra doreste disciplina: Poate parea ca este un rasfatat, dar e mai mult la mijloc. Copiilor mici le lipseste controlul impulsurilor. In cazul in care copilul dumneavoastra doreste sa-i cumparati o gustare speciala cand sunteti la cumparaturi si ii spuneti nu, el pur si simplu nu stie cum sa isi aline acel sentiment puternic de dorinta.
„De fapt va cere sa-l invatati doua lucruri: cum sa-si infrunte dezamagirea intr-un mod acceptabil din punct de vedere social si ce sa faca cu pofta aceea intensa de desert“, spun psihologii.
Ce trebuie sa faceti: Rupeti cercul vicios parasind magazinul. Cu cat mai mult calm posibil, rugati un angajat al magazinului sa aiba grija de caruciorul de cumparaturi in timp ce iesiti cu copilul afara. Stati cu el pe trotuar sau in masina si spuneti-i „Sunt gata sa ascult ce ai de spus cand incetezi sa plangi“. (Pastrati in masina o carte sau o revista, fiindca poate dura cateva minute sa se linisteasca.)
Dupa ce copilul s-a calmat, ajutati-l sa se gandeasca la ce anume a mers rau, in loc sa-i tineti predici: „De ce am plecat din magazin? Cum ne uitam la lucrurile din magazin, cu mainile sau cu ochii?“ Iata ce inseamna disciplina – nu il criticati, ci ii dati copilului o mica lectie – in loc sa-l pedepsiti.
Dupa ce reveniti inauntru, ajutati copilul sa se confrunte cu acele dorinte irezistibile de a adauga dulciuri in caruciorul de cumparaturi: spuneti-i ca azi este ziua cumparaturilor pentru familie si ca va putea sa isi aleaga un desert cand va fi o ocazie speciala pentru el. Impreuna puteti face lista unor astfel de ocazii – ziua lui de nastere, ultima zi de scoala – pentru distractii in plus.Lectia pe care i-o oferiti copilului se refera la limite: vom reveni la dorintele tale intr-un moment mai potrivit; iar tu nu esti cel care decide facand crize.
Certurile de la locul de joaca
De ce copilul dumneavoastra doreste disciplina: copiii mici abia acum invata cum sa se joace cu semenii lor, iar uneori o jumatate de ora poate fi o perioada lunga pentru ei. Copilul dumneavoastra nu are tactul social de a spune „Hei, sunt cam frant de oboseala acum. V-ar deranja sa continuam intalnirea alta data?“
Apucand jucariile sau izbucnind in lacrimi cand vede ce culoare a ales prietenul lui pentru blocul de lego, nu isi propune sa aiba o comportare dificila. Ci doar va informeaza, in singurul mod pe care il stie, ca are nevoie de ajutorul dumneavoastra.
Ce trebuie sa faceti: Ajutati copilul sa descrie in cuvinte cum se simte – sau spuneti-i, daca este necesar, ca nu are o comportare buna.
Ii puteti spune copilului „Se pare ca ai obosit jucandu-te cu jucaria aia. Sa incercam cu piesele astea de lego“. Sau ajutati-l sa se calmeze luandu-l in brate si citind o carte in liniste impreuna.Daca fiica dumneavoastra face un gest cum ar fi sa-i dea prietenei ei cu papusa in cap, este destul sa spuneti „Noi nu lovim alti oameni“. Daca sunteti la altcineva acasa si decideti sa incheiati vizita, nu-i tineti copilului o predica. Ea invata din modelul pe care il oferiti: cand comportarea sa incepe sa o ia razna, este momentul sa mergeti acasa. Ea poate fi usurata sa revina acasa la jucariile si la tabieturile ei.
Poate considerati ca toate acestea ca fiind logice. Dar stiti ceva? Sunt si o forma pozitiva de disciplina.
Obraznicia fata de adulti
De ce copilul dumneavoastra doreste disciplina: Copiii nu se pot abtine sa nu incerce diverse cuvinte si moduri de a vorbi cand sunt auziti de prietenii dumneavoastra. Credeti sau nu, totusi, doresc sa-i invatati cat de departe pot merge – sa stabiliti limitele limbajului acceptabil. Deci luati-va inima in dinti si considerati discutiile condimentate o pedoarie pentru sfaturi disciplinare: „Le pot vorbi astfel oamenilor mari? Imi vei permite?“ Raspunsul dumneavoastra (prin cuvinte mai utile, desigur) va fi: „Nici gand, amice!“
Copiii doresc si sa se asigure ca adultii sunt diferiti de tovarasii lor de joaca, ca nu pot vorbi cu dumneavoastra la fel cum ar vorbi cu alt copil. Discutiile respectuoase implica faptul ca adultii sunt la conducere, ceea ce inseamna ca micutul se simte in siguranta si nu trebuie sa ghiceasca modul in care sa se poarte.
Ce trebuie sa faceti: Insistati ca micutul sa foloseasca vorbe politicoase, chiar daca trebuie sa repete propozitia de trei sau patru ori pana cand ii iese. Unele lectii de viata sunt ca tabla inmultirii: necesita repetare indelungata ca sa se fixeze.
Asta inseamna ca trebuie sa rezistati tentatiei de a riposta: „Sa nu indraznesti sa-mi vorbesti astfel!“ Asta nu face decat sa-i arate ca acel mod de a vorbi este eficient, spune Alina Olaru - Psiholog / DespreCopii.com
„In loc de asta, treceti la nivelul lui, priviti-l in ochi si spuneti-i calm dar ferm, <>“.
Daca puteti sa-i indepliniti rugamintea, acum politicoasa, faceti-o. In caz contrar, spuneti „Am auzit si stiu ce doresti. Dar nu avem timp sa ramanem mai mult azi. Este momentul sa plecam“.
Cand copilul este obraznic cu alt adult, luati-l deoparte si spuneti-i cum sa-si ceara scuze. Nu uitati: copilul este incepator in arta conversatiei politicoase. Daca refuza sa-si schimbe exprimarea, oferiti-va sa cereti dumneavoastra iertare in locul lui, iar ulterior discutati cu copilul despre modul in care va asteptati sa le vorbeasca adultilor.


Incalcarea regulilor impreuna cu un prieten
Cand copilul dumneavoastra doreste disciplina: Copiii – mai ales cei foarte mici – nu se descurca bine cand se afla sub presiunea celor de varsta lor. Ei au nevoie de dumneavoastra, adultii, sa-i ajutati sa puna in aplicare regulile casei. Iar dupa 5 ani, vor fi usurati sa stie ca se pot folosi de dumneavoastra ca scuza pentru a scapa de lucrurile pe care nu doresc sa le faca („Asta este impotriva regulilor noastre – mama ne va pune sa facem curat.“). Este o sansa sa va invatati copilul cum sa infrunte presiunea celorlalti copii, pentru a fi pregatit cand va fi mai mare, iar mizele unor astfel de presiuni vor fi mai mari.
Ce trebuie sa faceti: Adunati-va talentele actoricesti si incercati sa va pastrati calmul in timp ce le spuneti copiilor cat de mult v-a intristat faptul ca, sa zicem, au pictat (mazgalit, de fapt) un perete. Fara indoiala, este dificil. Este tentant sa va apuce rasul in asemenea situatii, dar copiii vor crede ca v-au intrat pe sub piele.
Rugati-i sa se aseze si intrebati-i (cu asprime – amintiti-va, e vorba despre disciplina), „Unde desenam cu creioanele colorate? Sunt peretii acelasi lucru cu hartia? Ce puteti face acum?“ Apoi aduceti ustensilele de curatat si aratati-le cum sa curete peretele. Bineinteles, s-ar putea ca mai tarziu sa munciti mai mult sa curatati daca ii puneti mai intai pe ei sa faca asta, dar puteti fi sigura ca s-au invatat minte: daca fac mizerie, trebuie sa si curete.
In cazul in care copiii au incalcat alta regula, cum ar fi sa sara in pat sau sa necajeasca animalul familiei, tot trebuie sa interveniti si sa le atrageti atentia ca nu este bine ce fac, dar nu mai este necesar sa-i pedepsiti. Faptul ca au intrat in bucluc si sunt certati pentru ce au facut este o pedeapsa suficienta pentru cei mai multi copii. Iar dumneavoastra probabil ca nu veti fi nevoita sa trimiteti acasa celalalt copil. „Daca ati gestionat bine situatia, copiii vor fi dupa aceea cuminti ca niste ingerasi“
Sfatul de la Desprecopii.com
In cazul in care copilul dumneavoastra pare sa fie de-a dreptul usurat ca interveniti ferm, iata care este motivul: nu poate verbaliza, dar poate ca gandeste ceva de genul: „Slava Domnului! A venit cavaleria. Nu mai trebuie sa port batalia asta de unul singur.“
Iar aceasta este o experienta importanta pentru el: cand va fi mai mare, acel sentiment de siguranta si ordine va deveni piatra unghiulara a propriei auto-discipline.

Crizele de isterie ale copilului
Cum poate incepe o criza de isterie?
Poate ca intr-un anumit moment va bucurati impreuna cu copilul de masa la restaurant, iar in clipa urmatoare protesteaza, scanceste si tipa cat il tin plamanii din cauza ca i s-a indoit paiul din paharul cu suc. Apar scene de groaza, zbieraturi, lacrimi mari de crocodil si multa energie depusa. Pare de ne-oprit.
Mai ales copiii intre 1 si 3 ani sunt predispusi unor astfel de episoade.
Crizele de isterie sunt reactii de frustrare
Desi v-ar putea ingrijora posibilitatea de a creste un mic tiran, linistiti-va – la aceasta varsta, este putin probabil sa faca o criza de isterie numai pentru a fi manipulativ. Mai probabil, are o cadere ca reactie a frustrarii.
Claire B. Kopp, profesor de psihologie comportamentala aplicata la California's Claremont Graduate University, atribuie o mare parte a problemei dezvoltarii neuniforme a limbajului.
„Bebelusii incep sa inteleaga mult mai multe dintre cuvintele pe care le aud, insa aptitudinile lor de a le exprima sunt atat de limitate“, spune ea. Cand copilul nu poate exprima ce simte sau ce doreste, ii creste frustrarea.
Ce trebuie sa faceti in timpul unei crize de isterie?
In primul rand, nu va pierdeti calmul. O criza de isterie nu este un lucru prea placut de vazut.
In afara de faptul ca da din picioare, tipa sau se arunca pe jos, copilul poate avea in repertoriu urmatoarele manifestari: sa arunce obiecte, sa loveasca si chiar sa-si tina respiratia pana devine albastru.
Cand copilul este in toiul crizei de isterie, este putin probabil sa asculte argumente rationale, desi va raspunde – in mod negativ – la tipetele sau amenintarile dumneavoastra.
„Am descoperit ca, pe masura ce tipam mai tare la Andrei sa se opreasca, devenea si mai nestapanit“, spune mama unui copil de 2 ani. In schimb, a descoperit ca ceea ce functioneaza este sa se aseze si sa stea cu el pana ii trece furia.

Nu il lasati singur in timpul unei crize de isterie
Este o buna idee sa stati cu copilul in timpul crizei sale de isterie. Oricand de tentant vi s-ar parea sa iesiti repede din camera, el s-ar putea simti abandonat. Furtuna emotionala prin care trece poate fi inspaimantatoare pentru el, si va aprecia faptul ca va aflati in preajma lui. Unii experti recomanda sa ridicati copilul si sa-l tineti in brate daca se poate (adica daca nu se zbate prea tare), spunand ca va considera reconfortanta imbratisarea dumneavoastra. Insa altii spun ca este mai bine sa ignorati criza pana cand se calmeaza copilul, in loc de a-i rasplati comportarea negativa. Prin incercari repetate, veti afla care abordare este cea potrivita pentru copilul dumneavoastra.
Nu cedati si nu negociati in timpul unei crize de isterie
Amintiti-va ca dumneavoastra sunteti adultul. Indiferent cat de mult continua criza, nu cedati unor cereri absurde, nici nu negociati cu copilul care tipa. Mai ales daca sunteti in public, este foarte tentant sa cedati ca si metoda de a incheia episodul. Incercati sa nu va faceti griji despre ceea ce cred altii – orice parinte a trecut prin asta.
Cedand nu veti face decat sa invatati copilul ca o criza este o metoda buna de a obtine ce doreste si sa pregatiti terenul pentru viitoare probleme de comportament. In afara de asta, copilul dumneavoastra este deja speriat de faptul ca si-a pierdut controlul. Ultimul lucru pe care are nevoie este sa-l simta este ca si dumneavoastra ati pierdut controlul asupra situatiei.
Daca intrece masura?
In cazul in care izbucnirea copilului ajunge in punctul in care loveste oameni sau animale, arunca obiecte sau tipa nonstop, luati-l si duceti-l intr-un loc sigur, cum ar fi camera lui. Explicati-i de ce se afla acolo („pentru ca ai lovit-o pe matusa Ana“) si spuneti-i ca veti ramane cu el pana cand inceteaza sa se mai poarte rau. Daca va aflati intr-un loc public – un loc in care se produc cel mai adesea crizele de isterie – pregatiti-va sa plecati impreuna cu copilul pana cand se calmeaza.
„Cand fiica mea avea 2 ani, a facut o criza ingrozitoare la un restaurant pentru ca spaghetele simple pe care le dorise ea aveau patrujel tocat marunt in ele“, isi aminteste o mamica. „Desi am inteles ce o supara, nu am fost dispusa sa-i permit sa intrerupa masa tuturor. Am iesit cu ea afara pana cand s-a calmat“.
Discutati dupa ce trece totul
Cand furtuna se potoleste, luati copilul aproape si vorbiti despre ceea ce s-a intamplat. Manifestati intelegere fata de frustrarea lui si ajutati-l sa-si exprime sentimentele in cuvinte, spunand ceva de genul, „Ai fost foarte furios pentru ca mancarea nu era asa cum ai fi vrut“. Ajutati-l sa inteleaga ca va obtine rezultate mai bune exprimandu-se in cuvinte. Spuneti cu un zambet, „Imi pare rau ca nu te-am inteles. Acum, cand nu mai tipi, inteleg ce vrei.“
Incercati sa anticipati situatiile care ar putea duce la crize de isterie
Fiti atenta la situatiile care le pot declansa si faceti-va un plan pentru a le face fata, in functie de situatie. Daca se produc cand ii este foame, luati gustari cu dumneavoastra. Daca are probleme de a trece de la o activitate la alta, anuntati-l cu blandete inainte de schimbare. Avertizandu-l ca urmeaza sa parasiti locul de joaca sau sa va asezati la masa („Vom manca atunci cand tu si tati terminati de citit povestea “) ii dati o sansa sa se adapteze in loc de a reactiona violent.
Copilul se lupta pentru independenta lui, deci oferiti-i optiuni oricand este posibil. Numanui nu-i place sa i se spuna tot timpul ce trebuie sa faca. Spunand „Ai vrea cartofi sau morcovi?“ in loc de a spune „Mananca morcovii!“ ii veti da senzatia de control asupra situatiei. Tineti cont de cate ori spuneti „nu“. Daca va dati seama ca ziceti „nu“ tot timpul, probabil ca puneti un stres inutil asupra amandurora. Incercati sa va „inmuiati“ un pic si sa va alegeti mai bine bataliile. V-ar distruge intr-adevar programul faptul ca mai stati cinci minute la locul de joaca? Si oare ii pasa cuiva ca micutul are manusi desperecheate?
Urmariti semnele stresului excesiv
Desi crizele zilnice de isterie sunt o parte perfect normala a varstei, trebuie sa fiti atenta la posibilele probleme. A fost agitatie mare in familie? Ati avut o perioada extrem de aglomerata sau stresanta? Au fost tensiuni intre parintii copilului? Toate acestea pot provoca crize de isterie.
Cand se cere sfatul medicului?
Daca dupa 30 de luni copilul face inca zilnic astfel de crize, cereti sfatul medicului. Daca micutul are mai putin de 30 de luni si are trei-patru crize pe zi fara a participa la vreo activitate de rutina, cum ar fi imbracatul sau adunarea jucariilor de jos, iarasi ar trebui sa consultati medicul. Acesta se poate asigura ca micutul nu are probleme fizice sau psihologice serioase si poate sugera metode de a infrunta izbucnirile. De asemenea, cereti sfatul medicului in cazul in care copilul are etape inspaimantatoare in care isi tine respiratia cand este suparat. Exista anumite dovezi ca acest comportament ar fi legat de o deficienta de fier in organism.

Cum abordam manifestarile de tip negativist

Indata ce incepe sa mearga (intre 12-15 luni) deplasarea ii permite sa cerceteze toate colturile casei, sa rastoarne obiecte, sa goleasca sertare, sa traga de usi, sa arunce cu diverse obiecte, etc. Este o perioada agitata in special pentru parinti care trebuie sa creasca atentia si supravegherea asupra copilului.
Dupa 15 luni copilul este instabil atat in casa cat si pe strada. Mersul la plimbare devine un chin pentru insotitor, pentru ca cei mai multi copii tinutul de mana devine imposibil, alearga in directii diferite (niciodata in directia de mers) tipa pe strada, arata cu degetul ca vrea sa se plimbe cu diverse mijloace de transport (ce daca nu merg in directia in care trebuie..), cand doresc in carut, indata ce sunt urcati vor sa coboare, etc.
In cazuri extreme, se trantesc pe jos, tipa indelung cand sunt luati in brate sau cand nu i se ofera ceva ce vor ei. In general raman impasibili la atentionarile adultului, par sa nu auda nimic din ce i se spune, uneori din contra, cu cat ii atragi atentia asupra unui comportament nedorit cu atat persista in a da curs acelui comportament.
Cum ne comportam cu micul uragan?
Mai e cazul sa ne intrebam ce simt parintii in aceste momente? Inca o data capacitatea de a fi parinte este pusa greu la incercare. Se gandesc: “Totusi este de acum mai mare, poate sa inteleaga, dar nu vrea. De ce parca numai al meu face asa? Oare nu e prea rasfatat? Cum ar trebui sa ma comport cu el, ca mi-e rusine de alti oameni pe strada cand imi face asa. Nu sunt eu un parinte bun? Ma simt extenuata, sunt cu nervii la pamant. Oare cand se termina cosmarul asta?”
Acestea sunt doar cateva ganduri ale parintilor, dar sunt cu siguranta multe alte intrebari fara raspuns care ii chinuie.
Intre 18-24 de luni, copilul se calmeaza putin, deplasarea este mai putin nervoasa, asta deoarece in prim plan se situeaza comunicarea verbala, care acum pare sa se dezvolte mai evident.
Dar aceasta perioada de gratie nu tine mult, dupa 2 ani explodeaza iar furia copilului mai ales in fata interdictiilor impuse de catre adulti. Este acea perioada numita “teribilii 2 ani” in care copilul spune NU la tot pasul si orice incercare de rezolvarea conflictelor pare sa nu aiba vreun rezultat.

Ce determina copilul sa se comporte atat de nabadaios?
Oare noi, parintii am gresit undeva? Si mai ales ce putem face sa nu se repete aceste episoade in viitor?
Pentru a nu risca sa se transforme intr-un copil rasfatat iata cateva dintre sugestiile psihologului precum si idei foarte eficiente care au dat rezultate venite din partea parintilor:
Trebuie sa stabilim niste reguli clare de comportament (pentru a evita situatiile periculoase, pentru a nu cadea in ridicol fata de alte persoane, etc) atat in casa cat si pe strada. Adica niste reguli minime de civilizatie si bun simt.
Sa-i explicam copilului de ce nu are voie sa se comporte asa intr-o situatie, sa folosim cuvinte pe intelesul lui, sa-l motivam sa aiba un comportament decent. Comportamentul dorit trebuie sa fie urmat de consecinte pozitive. De aceea trebuie neaparat incurajat si apreciat pozitiv de fiecare data cand se comporta in directia dorita (avem tendinta uneori de a vedea doar comportamentul nedorit)
Comportamentul nedorit trebuie sa fie urmat de consecinte negative, stabilite clar si aplicate imediat. Pot fi urmatoarele: excluderea din situatia respectiva (daca nu se joaca frumos in parc si loveste copiii atentionat initial si apoi daca continua poate fi luat si dus in afara parcului) retragerea posibilitatii de a face o activitate preferata (astazi nu te mai uiti la televizor) sau repararea situatiei (il luam de mana si-l indreptam spre locul unde a facut dezordine pentru a strange lucrurile ravasite sau ii spunem sa dea inapoi jucaria luata de la un copil din parc si-l conducem in acea directie).
O atitudine ferma si consecventa este cheia acestor crize
Sa ne pastram o atitudine ferma dar relaxata, calma, sa folosim umorul. Chiar il putem surprinde pe copil prin reactia noastra. Iata ce povesteste o mama “ Am fost la supermarket cu fetita mea. In drum spre casa am indraznit s-o iau de mana fara sa ma mai rog la ea de zeci de ori sa nu fuga in strada. Au inceput tipetele si plansete. Atunci eu am inceput sa rad, radeam aproape in hohote ca uite ce urla copilul asta degeaba. Rezultatul? S-a potolit imediat si am ajuns in timp record acasa.”
Daca dorim sa respecte regulile, copilului trebuie sa-i adresam cerinte nu rugaminti (daca il intrebam: “Vrei sa te speli pe dinti, te rog..?) copilul va avea inca o data ocazia de a spune NU. Il informam ca este timpul pentru spalatul dintilor si din vorba-n vorba ajungem in baie si ne spalam pe dinti.

Distrageti-i atentia
Cand observam ca e pe cale de a da curs unui comportament nedorit (de exemplu vedem ca se indreapta spre televizor pentru a apasa butonul de oprit) ii atragem atentia catre altceva.. De exemplu: “Uite cum a venit o pasare pe pervaz, hai s-o salutam” Daca reactioneaza agresiv, tipa, se tranteste pe jos in vazul lumii, aceste manifestari de furie nu trebuie sa ne impresioneze. Daca cedam atunci in fata insistentelor copilului va invata ca data viitoare trebuie sa urle mai tare ca sa primeasca ce vrea.
Sa evitam orice forma de agresiune fizica.
Asta nu numai ca nu va rezolva problema in ansamblu (poate pe moment cand copilul se supune de frica) dar va agrava starile de frustrare si nervozitate. Prin agresivitatea cu care ne exprimam furia oferim copilului exemplul ca prin forta se impune autoritatea. In viitor va alege si el acest model de a se impune in fata altor copii sau chiar fata de adulti. Sa nu fim exagerati, sa zicem NU la tot pasul. Sa asiguram copilului un mediu in care sa se poata juca fara riscul de a se accidenta. Nevoia lui de explorare a spatiului este normala si nu trebuie sa-i limitam in mod exagerat accesul la spatiul inconjurator.
Sa-l informam ca are un program dupa care mananca, se joaca, doarme. Pentru dormit are un loc al lui, unde numai acolo doarme, etc. Daca vrem sa respecte anumite cerinte legate de programul zilnic, trebuie sa fim consecventi in a respecta acest program. Nu trebuie sa fim rigizi si sa supunem copilul la un chin zilnic. Adaptate nevoile si preferintele copilului la alcatuirea unui program zilnic este solutia optima pentru a-i asigura un echilibru fizic si psihic.
Sa ii aratam dragostea si atunci cand greseste
Sa-i aratam dragostea noastra si atunci cand a gresit. Sa nu-i spunem “tu esti rau” ci “tu ai facut un lucru rau care trebuie indreptat”., la fel nu trebuie sa-l amenintam cu lipsirea de dragoste din partea noastra in cazul ca nu se comporta adecvat “daca nu mergi la culcare acum mama nu te mai iubeste”. Copilul isi va aminti aceste vorbe mult timp.
In concluzie, copilul are nevoie de interdictie din partea adultului pentru ca la aceasta varsta este inca incapabil sa aleaga, sa ia o decizie. De multe ori abia se hotaraste ce vrea sa faca. Acum vrea sa se uite la desene animate, peste 10 minute, vrea altceva si tot asa. Nu putem (nici fizic si psihic) sa tinem pasul cu aceste cerinte nejustificate ale copilului. De aceea trebuie sa-l ajutam sa se decida, sa aleaga o directie buna in comportament pe care sa o respecte in toate cazurile. Facandu-i toate voile il multumim pe moment (cel mult 10-15 minute) dupa care emite alta cerinta. Impunandu-i niste reguli si norme si fiind consecventi in respectarea lor, il ajutam de fapt sa ajunga la o maturizare sociala care ii permite integrarea optima in alt mediu (cum ar fi, gradinita), de fapt il pregatim pentru viata.

15 luni: educatia unui copil inca bebelus

Copilul de 15 luni este un vartej de activitati
Copilul de 15 luni nu mai este un bebelus si totusi este ... micut. Si, chiar daca un copil de 15 luni este un vartej de activitati si are o curiozitate extraordinara, ii lipseste simtul pericolului si nu se teme de nimic.
La aceasta varsta, copilul incearca sa se urce pe mobila sau sa-si bage degetele in priza. Atinge tot ce vede. Ca parinte, este posibil sa nu va dati seama ce inseamna toate acestea pana cand copilul face prima criza de isterie, distruge tapiteria sau aproape sparge un pretios bibelou.
Copilul de 15 luni are nevoie de libertatea de a dispera
A fi parintele unui copil de 15 luni este intr-adevar o proba de echilibru, intre a-i da copilului libertatea de a explora mentinandu-i in acelasi timp siguranta.
Sfaturile urmatoare au rolul de a va ajuta sa va bucurati ca parinti de copilul de 15 luni si sa va mentineti increderea in aptitudinile dumneavoastra de parinti. Informatiile prezentate in acest articol nu au rolul de a inlocui consultatiile regulate la medic. Nu ezitati sa cereti sfatul medicului in privinta problemelor pe care le intampinati. Dealtfel, acesta este motivul pentru care se fac aceste consultatii.
Cum educati si cum cresteti un copil de 15 luni
Aratati-i afectiune si laudati-l pentru buna purtare si realizarile lui.
Discutati cu copilul despre ceea ce face si ceea ce vede. Faptul ca-i cantati copilului este alt mod de a-i incuraja dezvoltarea vocabularului.
Folositi cartile cu imagini pentru a-i imbogati vocabularul. Faptul ca-i cititi carti il va ajuta sa-si dezvolte limbajul.
Este cel mai bine sa mentineti regulile la cel mai mic numar posibil – indepartati din calea lui obiectele periculoase ori de cate ori este posibil in loc sa le transformati in probleme. Discursurile cu explicatii lungi sau certurile cu un copil de 15 luni sunt inutile. Cand trebuie sa faceti ceva, faceti intr-un mod placut.
· Fiti consecventi in educatie
· Trebuie sa fiti consecventi in privinta disciplinei, insa trebuie sa faceti acest lucru intr-un mod plin de iubire si intelegere. Folositi cei doi I ai disciplinei, Ignora si Izoleaza. De exemplu, cel mai bun mod in care puteti infrunta crizele de isterie este sa le ignorati. Daca nu este posibil, izolati copilul punandu-l in patutul lui, in tarc sau in camera lui ca sa ia o pauza. Nu folositi niciodata combinatia S-P (Striga si Pedepseste).
· Impunerea pozitiva a regulilor trebuie incurajata in cazul comportarii acceptabile a copilului. Laudati copilul pentru buna purtare si construiti-i respectul de sine si increderea in propria persoana.
· Incepe varsta micilor frustrari
· Copilul incepe sa simta frustrare. Se supara cand nu poate face anumite lucruri, sau cand nu poate face ceea ce doreste. La aceasta varsta, copilul incearca sa planga si sa tipe pentru ca sa i se faca pe plac, iar asemenea proteste se pot transforma in adevarate crize de furie sau episoade in care isi tine respiratia.
· Daca incercati sa ii aduceti argumente rationale sau sa pedepsiti copilul puteti prelungi de fapt criza. Cel mai bine este sa va asigurati ca micutul este intr-un loc sigur si apoi sa-i ignorati criza. Cel mai bun lucru pe care il puteti face este sa nu va uitati direct la copil si sa nu-i vorbiti, nici sa nu vorbiti despre el cu ceilalti daca va poate auzi.
· Iesiri de familie: scurte si simple
· Iesirile in familie cu un copil de 15 luni trebuie sa fie scurte si simple. Un copil de varsta asta are o putere redusa de concentrare a atentiei si activitatile indelungate il vor face sa devina iritabil si obosit.
· Jucarii de 15 luni
· Cele mai bune jucarii la varsta de 15 luni sunt animalele de plus, papusile, cartile si jucariile mici care pot fi impinse si trase, umplute si golite, deschise si inchise. Anumite obiecte din gospodarie, precum masurile din plastic pe care le folositi in bucatarie si cutiile goale sunt alte jucarii de care se bucura copilul.
· Televizorul nu e bona!
· Limitati timpul petrecut la televizor si nu folositi televizorul pe post de bona.
· La 15 luni -incepe sa fie curios de el insusi
· Desi lovitul si muscatul sunt comportamente comune la varsta asta, ele nu ar trebui permise.
· Nu va faceti griji daca micutul devine curios in privinta partilor corpului sau. Este un lucru normal la varsta asta. Cel mai bine este sa folositi denumirile corecte pentru organele genitale.
· Micul imitator
· Bebelusii doresc sa va imite in tot ce faceti. A face ordine, a sterge praful, sau a spala vasele de jucarie sunt activitati amuzante la varsta asta.